Am văzut documentarul “Fyre”, care poate fi urmărit pe Netflix (există un alt documentar pe aceeași temă și pe Hulu). Subiectul documentarului este extraordinar în sine. Cu subtitlul “The greatest party that never happened” (cea mai tare petrecere care nu a avut loc), Fyre ne prezintă povestea unui festival care promitea să fie cea mai tare experiență muzicală, pe o insulă superbă din Bahamas, dar care s-a dovedit a fi o mare păcăleală. Povestea fascinantă îmi pare și un exemplu foarte bun despre cum oamenii se găsesc în situația de a nu putea spune “nu”, deși simt acel “nu” cu toată ființa lor.
Fyre promitea să fie cel mai tare festival, cu un line up incredibil, într-o locație de vis, cu cele mai cunoscute vedete ca participanți. Biletele de mii de dolari ar fi acoperit cazarea de lux, mâncarea și călătoria către locația care ar fi avut petreceri pe yacht și era anunțată ca o insulă privată care aparținuse lui Pablo Escobar. Doar că organizatorul, Billy McFarland, nu avea niciun fel de experiență în organizarea unui astfel de festival. Și nici timpul necesar pentru a pune la punct un eveniment de o asemenea magnitudine. S-a îndatorat mult peste capacitatea sa de a returna banii și a mințit investitorii, încercând să acopere propriile greșeli și să facă rost de mai multă finanțare.
Finalul e predictibil și dezastruos. Festivalul a fost anulat, blocând pe o insulă izolată clienții care nu au avut suficiente paturi, suficientă mâncare și care habar nu aveau cum să se întoarcă acasă. Deși biletele pentru a ajunge pe insulă le-au fost asigurate, nu existau avioane rezervate pentru întoarcere.
Povestea este șocantă și îți ridică multe întrebări. Dar, pentru mine, cel mai șocant aspect și unul pentru care documentarul merită urmărit de toată lumea, e inabilitatea tuturor celor implicați de a spune “nu”. Membri din echipa imensă adunată de organizator sunt intervievați în documentar, unul câte unul. Și, unul câte unul, toți spun cam același lucru: că li s-a părut ideea trasă de păr, că nu au crezut că vor reuși, că au încercat să avertizeze că festivalul nu e fezabil. Esența e simplu de înțeles: toți ar fi dorit să spună “nu”, la un anumit moment, să se dea jos din roller coaster, să oprească nebunia. Niciunul dintre cei intervievați nu a putut.
Și aici nu vorbim de femei tinere, de oameni vulnerabili, de minorități etnice. Cu excepția celor doi localnici din Bahamas care apar pe cameră, restul sunt bărbați, albi, cei mai mulți cu experiență în domeniile lor și realizați în cariere. Nu erau niște pioni ușor de manevrat. Nu erau indivizi defavorizați. Erau oameni despre care ai crede că se pot apăra, prinși în manipulările și visul grandios al unui tip pe care nu au mai știut cum să îl oprească. Mărturiile lor mi se par cea mai grăitoare dovadă a raporturilor de putere și cum ne afectează acestea abilitatea de a ne afirma dorințele și a ne stabili limitele.
Vorbesc adesea despre importanța de a conștientiza propria noastră putere. Și despre câtă putere de a-i controla pe ceilalți ne oferă poziția pe care o avem și perceputa autoritate. Vorbesc despre faptul că această autoritate îi face pe alții mai neputincioși în fața noastră, mai incapabili să fie sinceri și să se apere. Și mai mereu apar oameni (cel mai adesea bărbați) care vin și spun răspicat: “Eu nu aș avea niciodată problema asta. Eu spun fix ce gândesc”. Doar că, uite, până și un om cu 30 de ani de experiență în domeniul lui, cu propria sa putere și autoritate, mărturisește în documentarul Fyre că plângea, în fiecare seară, sub presiunea solicitărilor nerealiste. De ce nu a plecat? De ce nu a spus stop? De ce s-a lăsat abuzat până în punctul în care ar fi acceptat să sugă o pulă ca să rezolve una dintre crizele legate de festival (la propriu, nu e vreo metaforă)?
Pentru că adesea e greu să vedem puterea puterii, atunci când o deținem. Pentru că ne e greu să ne imaginăm cum e să fii neajutorat sau să te simți neajutorat. Pentru că autonomia și abilitatea de a spune “nu” foarte rar ți se smulge de sub picioare. Cel mai adesea e un preș tras milimetru cu milimetru de cineva care are interese mai presus de noi. Abuzul e greu de văzut până nu te uiți la el retrospectiv, până în acel moment în care tragi linie și îți spui: “Cum am permis să mi se întâmple tocmai mie una ca asta?”. Și nimeni nu este imun. Toată lumea poate să ajungă în poziția de a fi abuzat, dar aceia de sub noi pe scara ierarhică, aceia care sunt deja dezavantajați de societate, sunt din prima mult mai vulnerabili. Dacă și tu crezi că treaba asta cu raporturile de putere e o tâmpenie. Dacă și tu îți spui că ție nu ți s-ar putea întâmpla niciodată să nu te poți apăra, te rog mult vizionează acest documentar.
