Am fost dată la școală cu un an mai devreme. Am luat premii. În școală am fost printre primele fete cu iubit “serios”. Și printre primele care și-au pierdut virginitatea din toată clasa. Dar în ciuda tuturor acestor “reușite” și tuturor “realizărilor” mele timpurii, nu mi-am realizat orientarea sexuală.
Acum e stupid, când mă gândesc în urmă. Nu e ca și cum nu au fost semne. Prima persoană de care m-am îndrăgostit a fost o fată. L. L era prietena mea, doar că eu îmi doream să o iau de soție. Și nu puteam pricepe pentru nimic în lume de ce nu dorea să fie soția mea și insista că soț îi poate fi doar vecinul de la 10. Cu care m-am și luat la bătaie pe maidan, într-o combinație de invidie și gelozie pentru ceva ce el avea și eu nu. Nu, nu era vorba de penis, pentru că la vârsta aia nu înțelegeam prea bine diferențele anatomice. Dar el o avea pe L.
Prima experiență sexuală a fost cu o fată. Eram în singura tabără unde mi-au permis părinții să merg. Noaptea, A mi-a propus să-mi arate ce fac femeile cu bărbații. Ne-am dezbrăcat complet, în patul unde dormeam eu și ea m-a atins. Țin minte părul ei negru și lucios care curgea peste mine și părul negru din zona pubiană pe care îmi doream să îl ating. Eu nu aveam și îmi era tare rușine să mă ating pe mine. La fel de rușine mi-a fost să o ating și pe ea. S-a plictisit când a văzut cât de stângace sunt și s-a îmbrăcat la loc. Imaginea sânilor ei plini mi-a rămas întipărită în minte. Dar tot nu m-am prins.
Mi-am dat seama târziu. Aveam 25 de ani, când o femeie cu mult mai mult curaj decât mine m-a întrebat dacă poate să mă sărute. Eu, care practic începusem avansurile înspre fiecare bărbat pe care l-am dorit, m-am trezit fâstâcindu-mă. Totul mă stârnea la ea. Multe femei mi-au stârnit dorința, dar dorința mea a venit mereu la pachet cu frică. Pentru că am descoperit latura asta mult prea târziu. Am fost și sunt o bisexuală întârziată.
Frica mea e noapte când nu știu cum aș iubi o femeie. Nu știu cum ar arăta romantismul. Modul meu default e prietenia. Mi-am dorit mai mult decât prietenie, dar nu știu cum să ajung acolo. Nu știu ce fel de a iubi e permis. Nu știu cum să îmi șterg obiceiurile a trei decenii de reprimare și pur și simplu să o iubesc. Cum arată clișeul romantic al lesbienelor?
Frica mea e ceață când trebuie să vorbesc cu o femeie care îmi place și să încerc să flirtez. Ce să îi spun? Îmi vin în minte sutele de mesaje libidinoase primite de la diverși bărbați pe rețele de socializare. Așa sună și flirtul meu? Sunt penibilă? Devin un clișeu dureros?
Frica mea e gheață când mă îndrept spre intimitate. Filmele porno m-au învățat că lesbienele își oferă sex oral. Eu nu prea mi-am dorit asta. Ar fi ceva ce aș mai încerca, dar dorințele mele principale implică degete și puli de silicon. Și îmi e rușine că asta mă face mai puțin “jumătate de lesbiană”. Îmi e frică să nu fiu o ciudățenie printre femeile care doresc alte femei. Pentru că eu nu-mi doresc ceea ce în capul meu e imaginea “standardului” dorinței între femei, sexul oral. Îmi e frică de respingere. Sunt sau nu un clișeu sexual?
Frica mea e cutremur când dorința mea întâlnește dorința unei alte femei care nu e bisexuală. Dacă e straight, e simplu. Nu mă dorește și asta e ok. Dacă e lesbiană… Dacă e lesbiană, e fata de la Pride. Butch, cu un grup de alte fete de jur împrejur. Brunetă, cu o cămașă în carouri și blugi negri, cu lanț atârnat de ei. Tunsă scurt, cool, sigură pe sine. Am privit-o și inima mea a bătut tare, tare. M-am gândit că îmi fac curaj să îi vorbesc. M-am gândit că mă duc și o invit la o cafea. Am tras aer în piept și am zis că pornesc în direcția ei. Am pornit, dar ea s-a întors spre mine și mi-a zâmbit. Iar eu m-am făcut nevăzută în spatele marelui steag curcubeu din mijlocul paradei.
O bisexuală care s-a adăpostit în spatele steagului LGBT. Pentru că mi-a fost frică. Sunt bisexuală, doar. Nu sunt suficient de lesbiană. Nu sunt cu adevărat interesată de femei. Sunt o trădătoare în favoarea penisului. Forța dorinței mele s-a topit sub frică. Frica tuturor cuvintelor pe care le-am auzit vreodată. Frica de a nu fi de ajuns, de a nu fi legitimă în dorința mea, de rușinea respingerii. Frica născută din lipsa cunoașterii clișeului. Pentru că existența unui clișeu în conștiința colectivă înseamnă recunoaștere. Acel clișeu devine un barometru al relaționării, al comportamentului propriu. E o oglindă în care te poți măsura, pentru a decide cât vrei să aderi la el sau cât ai curajul să te desprinzi de el. E un compas în mintea fiecăruia. Și, din păcate, eu nu cunosc clișeul.
