Am meditat astăzi la conceptul de body neutrality, deși îl cunoșteam de ceva vreme. Dar astăzi mi-a venit gândul legat de el într-un context nou pentru mine. După prea multe luni în care mi-am simțit corpul sensibil, marcat, diferit, m-am trezit azi dimineață într-o amorțeală familiară. Amorțeala unei febre musculare. O amorțeală provocată de dans contemporan. Și mi-am apreciat iarăși corpul care a avut forța de a redeveni ce era o dată și chiar a se depăși.
Prima oară am auzit de body neutrality ascultând unul dintre podcasturile mele preferate, The Waves de la Slate. Dacă nu ați ascultat, încercați-l. Mereu aflu câte o idee nouă din discuțiile inteligente care se poartă acolo. În podcast se discuta despre body neutrality ca o alternativă la body positivity. Adesea body positivity înseamnă că ar trebui să te simți bine în corpul tău și să fii mulțumit sau mulțumită de el de felul în care arată corpul tău, în orice moment. Dar nu e asta suprimarea unor emoții normale legate de corporalitatea noastră? Realitatea este că indiferent cum ai arăta nu poți să fii chiar mereu fericit cu trupul pe care îl ocupi.
Am multe zile în care mă trezesc și o chestie de aici sau un detaliu de dincolo mă deranjează, mă supără, mă face să fiu nemulțumită în pielea mea. Și aici vine neutralitatea în privința corpului: ideea că e ok și să simți mulțumire, dar și nemulțumire față de corpul tău. Pentru că toți avem zile bune și zile proaste și nu e bine să pictăm cu trafaletul peste zilele proaste și să ne prefacem că nu ar fi acolo. Dar mai mult decât atât, neutralitatea asupra corpului mai înseamnă că nu ar trebui să te preocupi atât de tare cu felul în care arată corpul tău, ci cu lucrurile pe care le poate face. Drumul pe care l-ai străbătut împreună cu corpul tău prin viața asta, lucrurile pe care te-a ajutat să le faci și acele lucruri pe care nu le-ai putut face țes povestea corpului. O poveste mult mai importantă decât “are forma de pară”.
De asta îți apreciezi corpul așa cum este el: pentru abilitățile pe care le are și nu forma pe care o prezintă. M-a lovit puternic gândul ăsta după ce am născut. Deși corpul meu nu va mai fi niciodată la fel, iubesc drumul prin care a trecut alături de mine. Și faptul că mă duce mai departe indiferent cât de greu ne-a fost în anumite momente. Așa că astăzi am luat timp să mă gândesc la corpul meu. Timp de patru zile m-am dus la un curs absolut extraordinar susținut de Attila Bordas la Linotip. Mi-am dorit de foarte multă vreme să dansez, dar cumva niciodată nu a făcut din asta o prioritate. Până când am făcut din asta o prioritate și nu regret absolut deloc. Cursul a fost ținut în patru zile consecutive și mi-a permis să mă conectez la trupul meu într-un mod în care nu mai reușisem. L-am văzut mișcându-se în moduri în care mod normal nu se mișcă. L-am folosit pentru a comunica, l-am transformat într-un instrument al ideilor și al emoțiilor pe care le-am trăit.
A fost dificil, dar frumos. Dacă aveți ocazia, vă sfătuiesc să faceți un astfel de curs. Au fost momente în care am simțit că nu mai pot și în care m-am gândit: “De ce mi-a trebuit mie, la jumătate de an după o naștere, să mă apuc de dans?”. Au fost momente în care corpul meu a refuzat să mai continue. Dar mult mai multe au fost momentele în care mi-a permis să mă mândresc că e al meu, așa cum e el. Mă bucur enorm de mult că am făcut-o pentru că am simțit că trăiesc și că trupul meu nu m-a trădat. Sunt mândră de el că a dat tot ce avea de dat și m-a ajutat să fiu prezentă alături de alții pentru a învăța lucruri noi.
Îi mai sunt recunoscătoare pentru că nu m-a lăsat să sufăr prea mult într-o formă pe care nu o recunoșteam și pe care nu am putut-o accepta. Îi sunt recunoscătoare pentru că, deși de multe ori îl împing până la limită, nu s-a frânt și nu m-a lăsat să mă frâng. Îi sunt recunoscătoare pentru că a crescut în interiorul lui o nouă viață. Și îi mai sunt recunoscătoare pentru că mă lasă să îl îmbrac, să îl colorez, să îl pun la muncă, să îl alerg pe multe drumuri, prin țări necunoscute, să îl pun în forme pe care nu le-a mai luat până atunci. Și pentru toate astea, pentru mine, el este cel mai bun corp. Sper ca de acum încolo să îmi iau mult mai puțin timp gândindu-mă la felul în care arată și îngrijorându-mă că nu este exact cum aș dori eu să fie și să îmi reamintesc constant că, fără el, nu aș fi ajuns unde sunt acum. Fără el nu aș fi putut trăi toate momentele pe care le-am trăit. Îți mulțumesc, corpule, și promit să te mai scot la dans.
