Dacă e o chestie pe care am predicat-o întotdeauna în viață, mai înverșunat decât predică pastorii evangheliști abstinența până la căsătorie, atunci ar fi conceptul de îngăduință. Față de tine și față de alții. Nu e ușor și trebuie să îmi reamintesc și mie de el adesea, pentru că se întâmplă să uit de el.
De multe ori știm încotro vrem să ne îndreptăm pentru a deveni mai buni. Avem un scop în ceea ce ne privește, dar și în privința relațiilor noastre. Ca dovadă stau toate dorințele grandioase de anul nou, prin care jurăm că ne vom revoluționa existența și vom ieși din cocon mai noi, mai buni, mai de admirat. Dar în goana noastră de a deveni mai buni, uităm să fim îngăduitori. Îmi place tare mult sonoritatea cuvântului, dar și definiția lui în limba engleză: faptul sau calitatea de a fi mai milos sau mai tolerant decât era de așteptat. Și cred că pentru cei care își sunt cei mai mari critici (și trăiesc cu convingerea secretă că foarte mulți dintre noi suntem exact așa), ăsta e un prim pas de îmbunătățit.
Fii mai milos cu tine. Nu uita că ești doar un om. Nu vei fi întotdeauna perfect, nu vei avea un comportament impecabil, nu vei putea întotdeauna să te ridici la standardele pe care ți le impui sau le aștepți de la viață. Și asta e ok. E ok să mai dai și greș, ca să ai de unde învăța, e ok să nu fii cea mai bună versiune a ta, ca să îți dai seama singur că poți deveni mai bun de atât.
Dar atunci când după un eșec devii critic la adresa ta, atunci când nu îți poți ierta o greșeală, nu faci decât să îți scazi încrederea în tine. Atunci când alții îți greșesc și nu poți trece peste asta și nu poți vedea că și tu faci de multe ori aceleași greșeli, nu faci decât să îți erodezi încrederea în ei.
Cred că îngăduința e o chestie despre care nu se vorbește suficient de mult. Așa că nu uitați: toți suntem oameni. Învățați să fiți îngăduitori cu ceilalți, dar mai ales cu voi înșivă.
