O să încep cu o explicație mult iubită de poliamoroșii de pretutindeni: dacă ai mai mulți prieteni, înseamnă că ții la vreunul mai puțin, doar pentru că sunt mai mulți? Îți iubești mai puțin vreun părinte, pentru că se întâmplă să nu fie doar unul? Dar dacă ai copii? Îl iubești pe vreunul mai puțin? Sau îți pierzi în vreun moment capacitatea de a te atașa emoțional pentru că în inima ta există doar un loc pentru iubit și, odată ocupat, nu mai e spațiu pentru nimeni altcineva?
Adevărul este că poți iubi o mulțime de persoane simultan, în moduri care diferă, dar asta nu înseamnă că că îți iubești cel mai bun prieten mai puțin decât îți iubești tatăl sau că, la bârfă cu fetele, numai la una poți ține, iar restul sunt de umplutură. Pentru că dragostea nu e o pizza și, în clipa în care s-au dat feliile toate, nu a mai rămas nimic. Capacitatea noastră de a iubi nu are limite.
Dar într-o societate în care obiceiul e monogamia, e normal ca orice altă variantă de dragoste să fie privită cu suspiciune. Și suspiciunea altora nu mă deranjează, pentru că, la fel ca în cazul oricărui sentiment care nu e mimat, el nu are nevoie de validarea altora ca să îl simți. Pur și simplu îl simți. Iar eu simt că îmi iubesc soțul. Îmi iubesc iubitul. Îmi iubesc iubita. Îmi ador cea mai bună prietenă. Și mai există o persoană deosebită în viața mea pentru care nu există sacrificiu pe care nu l-aș face. Deci, că mă credeți pe cuvânt sau nu e alegerea voastră, dar eu vă pot spune că există foarte multă dragoste în poliamorie.
