În contextul în care am stat la cozi infernale în trafic, în această dimineață, am zis să-mi formulez și eu umila părere despre protestul taximetriștilor. Nu că ar conta la ceva sau ar lua-o cineva în seamă, dar pentru că e un subiect care pe mine chiar mă atinge.
Și o să încep simplu. Pe mine Uberul nu m-a furat. Pentru că în cei 12 ani în care am locuit în București, am apelat doar de câteva ori la un taxi. Iar acele câteva dăți au reprezentat invariabil niște experiențe atât de triste și pe alocuri traumatizante încât acum vreo 8 ani am luat decizia de a nu mă mai urca niciodată într-un taxi. Mi-am mai încălcat regula, pe alocuri, doar când eram alături de cineva care insista să luăm împreună un taxi. Și asta mai mult pentru a nu mă transforma în nenorocita care obligă oamenii să meargă pe jos. În rest am ales să merg cu autobuzul sau pe jos. Înainte de introducerea liniilor de noapte pentru autobuze, am mers 5 kilometri pe jos în tocuri doar ca să nu mă mai milogesc de taximetriști să mă ducă acea distanță, la 3 noaptea.
Am avut aceeași reacție când am auzit că a venit Uber în România pe care am avut-o când a venit Ikea. Am chiuit prin casă, la propriu. Și acum poate tu, cititorule, te întrebi de ce. Dă-mi voie să-ți explic.
De când a intrat Uber în România l-am luat de zeci de ori. Nici măcar o singură reținere nu am avut. Pentru că niciun șofer de Uber nu a încercat să mai lungească drumul un pic. Niciun șofer de Uber nu mi-a fumat în nas. Niciun șofer de Uber nu mi-a spart timpanele cu muzică la volumul avioanelor de pe Otopeni la decolare. Niciun șofer de Uber nu mi s-a adresat cu ”frumoasa”, ”păpușa” și nu a încercat să sugereze că mă scoate la o cafea înainte de a mă duce la destinație. Niciun șofer Uber nu m-a lăsat să mă chinui singură cu geamantanul când trebuia să îl scot sau să îl bag în portbagaj. Și niciun șofer Uber nu a încercat să mă pipăie pe genunchi, cât eu îmi verificam telefonul. Asta stând pe bancheta din spate a mașinii, nu lângă șofer, că lecția aia cu ”nu te urca, mamă, lângă șofer că nu știi de ce nebuni dai” am învățat-o încă din liceu, când a încercat altul să mă pipie pe genunchi.
Absolut toate aceste experiențe mi s-au întâmplat în taxiuri. Plus ”Nu te iau că e prea aproape”, ”Eu nu merg în cartierul ăla că am drum dincolo”, ”Hai că îmi dai 10 de lei și nu pun aparatul” (pe drum făcut de mai multe ori, care tot timpul costa vreo 15 lei). Și multe altele. Înseamnă asta că nu există dubioși la Uber? În niciun caz. Înseamnă asta că toți taximetriștii sunt niște nemernici? Cu siguranță nu!
Dar eu am luat decizia în urmă cu 8 ani de a nu mai da niciodată bani unui taximetrist, pentru că nervii mei sunt mai importanți decât viteza cu care ajung la destinație. Și nu sunt singura. Deci și dacă dispare cumva Uber, eu tot nu voi da vreodată vreun leu unui taximetrist. Și poate înainte de a protesta împotriva aplicațiilor de pe telefon care oferă alternative la transportul urban, e cazul ca taximetriștii să se uite în ograda lor și să se întrebe ce e în neregulă cu sistemul lor. Nu cu ei ca oameni. Sunt convinsă că sunt mulți oameni minunați. Ca taximetristul care m-a dus pe gratis 2 stații de autobuz pentru că a văzut cum căram singură 10 kilograme de mâncare de câine. S-a oferit singur și m-a dus și după ce i-am mărturisit că nu mai aveam niciun ban. A fost singura mea experiență pozitivă cu un taximetrist din București. Dar sistemul în care operează taximetria în București este unul de multă vreme defect. Blamarea Uber nu va ajuta cu nimic decât să ne convingă pe noi, potențialii consumatori, că taximetriștii tot nu văd parul din ochii lor.
Între timp, eu voi continua să circul fericită cu Uberul, să-mi conving prietenii să-și instaleze aplicația pe telefon și, la nevoie, să le chem un Uber când au nevoie. Pentru că țin la nervii lor la fel de mult cum țin la ai mei.
