Poliamoria nu se califică drept înșelat, pentru că în definiția cuvântului (una din cele multe), spune că a înșela e a amăgi, a abuza de buna credință a cuiva, a induce în eroare. Ori eu nu fac asta pentru că partenerii mei sunt pe deplin informați în legătură cu ce fac eu, cu cine fac, când fac și care e implicarea mea emoțională legată de persoana cu care fac (sex, ieșiri în oraș, săruturi prelungi, glume numai între noi doi, priviri intense și așa mai departe). Nu numai că sunt informați, dar le cer și le doresc consimțământul. Asta înseamnă că îmi doresc să discut cu ei, să mă asigur că toată lumea înțelege și e de acord cu ceea ce se întâmplă în relație. Există discuții libere și negocieri care sunt o parte foarte importantă a non-monogamiei.
Conform unei alte definiții a cuvântului a înșela, eu ar trebui să încalc fidelitatea conjugală, unde fidelitate se referă la statornicie, în sentimente, în atitudine; devotament, credință. Ori eu nu fac nici asta. Pentru că sentimentele pentru partenerii mei sunt statornice, la fel ca și intențiile mele în privința relațiilor cu fiecare dintre ei. Și le sunt devotată, fiecăruia în parte. Pentru fiecare fac timp în programul meu, dedic spațiu mental și emoțional ca să le fiu alături. Îi doresc și îi iubesc, dar mai important decât atât, îi includ constant în viața mea.
Deci aș spune că nu. Din moment ce toată lumea e informată și, mai mult decât atât, își dorește acest stil de viață, din moment ce toată lumea are un cuvânt de spus, este respectată și are libertatea de a-și căuta fericirea în propria sa variantă de relație/relații, nu aș spune că îmi înșel partenerul. Pe niciunul dintre ei.
