Pe 7 octombrie mi-am recăpătat, într-o mică măsură, speranța în țara mea. Asta pentru că țara mea nu a îndesat în Constituție o definiție a căsătoriei care să îi excludă pe o parte dintre cetățeni. Țara mea nu a învățat să fie deschisă și tolerantă, dar măcar a reușit să nu discrimineze la nivel constituțional.
Aș minți să spun că nu mă bucur, pentru că mă bucur. Mă bucur pentru mine și oamenii ca mine, dar cu o șansă mult mai mică de a fi invizibili în spațiul public. Am sărbătorit alături de oameni pe care îi iubesc momentul în care am aflat că referendumul urii nu a avut succes. Nu voi uita momentul în care am realizat că nici măcar 30% din populație nu s-a dus la vot pentru a defini căsătoria ca fiind între un bărbat și o femeie. Pentru o țară ca România, e mare lucru.
Dar îmi reamintesc constant că românii nu au ales să fie buni concetățeni pentru că aspiră la anumite valori. Majoritatea românilor nu au gândit nicio clipă că a fi gay este normal și frumos. Românul a reușit toleranța prin indiferență. Prin neprezentare. Prin neimplicare civică. Și nu mă refer aici la susținătorii cauzei LGBT care au luat o decizie informată, conștientă și democratică de neprezentare. Ei au luat, din păcate, sigura soluție care le era disponibilă. Nu, mă refer la masa de români homofobi, transfobi, ignoranți, care pur și simplu nu s-au putut deranja.
Sunt încântată că au stat acasă, dar ura lor mă face să mă tem în continuare. Și îmi reamintește că mai avem mult de învățat, luptat, muncit. Pentru că cei cu care împărțim țara nu se vor educa peste noapte. Da, am parcurs un drum lung de la zilele în care parada gay era întâmpinată cu ouă aruncate de la etajele blocurilor pe sub care trecea. Dar persoane gay care să se țină de mână pe stradă sunt în continuare aproape inexistente. Pentru că România nu a învățat că a fi diferit nu înseamnă a fi greșit. Dar am recăpătat speranța că poate vom ajunge acolo. Cine știe? Poate chiar mai repede decât ne-am aștepta.
