Țara mea

Țara mea e ură. Țara mea e tărâmul unde povestea se termină cu moartea caprei vecinului. Doar că nu se termină acolo, pentru că sigur mai are vecinul și alte chestii care ar trebui să moară imediat. Cum ar fi orice nu e “normal”, “natural”, “dat de la Dumnezeu”.

Țara mea e casa celor care scuipă pe stradă și își aruncă mucurile de țigară și cutiile de bere pe geamul mașinii, din mers. Probabil pentru că îi sperie la fel de tare curățenia, civilizația și ordinea cum îi sperie “progresismul” de a trata toți cetățenii în mod egal. Țara mea are biserici mult mai multe decât școli, grădinițe, spitale. Păcat că bisericile țării mele nu educă dragoste, nu vindecă spirite, nu primesc bolnavi fără casă sub acoperișul lor. Bisericile țării mele sunt templele propagandei politice, sunt megafoanele urii împotriva celuilalt.

În țara mea trăiesc oameni. Oameni care urăsc alți oameni pentru că aceia sunt țigani sau ascultă manele sau dau o gaură în perete sau penetrează o altă gaură decât știu ei că e normal. Deși toți visează să ajungă cumva la gaura aia atâta timp cât nu e cu cineva de același sex. Sau cât e între două-trei femei și ei sunt spectatori. În top 10 căutări pe categorii de porno în țara mea sunt “anal”, “threesome” și “lesbian”. Dar țara mea urăște homosexualitatea pentru că nu vrea să strivească corola de minuni a bunului creștin.

Țara mea e plină de dragoste pentru copii. Copii cărora le spune: “eu te-am făcut, eu te omor”. Copii pe care îi bate, pentru că religia care îi face mai buni le spune că “bătaia e ruptă din rai”. Copii pe care nu i-ar adopta pentru că “de ce nu ai vrea să semene cu tine?” și “dar nu vrei să fie al tău?”. Copii pe care crede că e mai bine să îi abandoneze în locuri unde sunt bătuți, legați de pat, umiliți, pișați pe ei, decât să fie corupți de progresismul care nu e al strămoșilor noștri.

Țara mea are bărbați care nu ar avea nimic cu gay-ii, dacă toți gay-ii ăia nu s-ar da la ei. Toți gay-ii, toți se dau la ei. Bărbații țării mele știu să fructifice o oportunitate. Ei pot să își justifice ura și să își valideze egou-ul de ființe dezirabile sexual într-o singură frază. Au evoluat de la humble-brag la humble-hate-brag. Și sunt chiar aceiași care consideră că o femeie e cam nefutută dacă are o problemă să fie agățată sau claxonată de ei pe stradă. Pentru că țara mea cuantifică doar deranjul asupra bărbatului. Și plânge de potențialul pierdut al copiilor abandonați care mai bine duc  o viață de bărbat în canal decât de bărbat gay. Au și ei dreptatea lor, la câtă ură există în țara mea, mai bine te închizi într-un canal.

În țara mea trăiesc părinții mei. Ei vor vota la referendum. Vor vota împotriva gay-ilor. Vor vota împotriva mea, chiar dacă nu o știu. Nu o știu pentru că eu am ales să nu le frâng inima, deși nu beneficiez de același privilegiu din partea lor. Dar am privilegiile mele, deci nu mă pot plânge prea mult. În țara mea eu sunt un gay mai tolerabil, pentru că sunt plăcută vederii bărbaților. Și pentru că fiind bisexuală mă pot ascunde sub vălul normalității, la nevoie. În țara mea pot ține o femeie de mână pe stradă. Nu am plâns, ca prietenii mei gay, care au realizat la Barcelona că acolo se pot ține, pentru prima oară în viața lor, de mână pe stradă. Și că nu vor lua bătaie pentru asta.

Țara mea nu a aflat că se poate și cu “nice is good”. Dar eu tot sper. În fiecare zi mă trezesc și sper și mă chinui, în felul meu mărunt, să schimb ceva. Și sper pe 6-7 octombrie să fie boicot.